Vancomicina Kabi 1000 mg pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă

Prospect Vancomicina Kabi 1000 mg pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă

Producator: FRESENIUS KABI ROMANIA SRL

Clasa ATC: Antibacteriene de uz sistemic, antibiotice glicopeptidice, codul ATC: J01XA01 pentru administrare

AUTORIZAŢIE DE PUNERE PE PIAŢĂ NR. 8513/2016/01-02 Anexa 2

Rezumatul caracteristicilor produsului

REZUMATUL CARACTERISTICILOR PRODUSULUI

1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI

Vancomicina Kabi 1000 mg pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă

2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ

Fiecare flacon conţine 1000 mg de clorhidrat de vancomicină, echivalent la 1000000 UI de

vancomicină.

După reconstituirea cu 20 ml apă pentru preparate injectabile, concentratul pentru soluţie conţine 50

mg/ml de clorhidrat de vancomicină.

3. FORMA FARMACEUTICĂ

Pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă

Masă poroasă de culoare alb până la crem

4. DATE CLINICE

4.1 Indicaţii terapeutice

Administrare intravenoasă

Vancomicina este indicată la toate grupele de vârstă pentru tratarea următoarelor infecții (vezi pct. 4.2,

4.4 și 5.1):

• infecții cutanate și ale țesuturilor moi complicate (ICTMc)
• infecții osoase și articulare
• pneumonie dobândită în comunitate (PDC)
• pneumonie dobândită în spital (PDS), inclusiv pneumonie asociată ventilației mecanice (PAV)
• endocardită infecțioasă

Vancomicina este, de asemenea, indicată la toate grupele de vârstă pentru profilaxia perioperatorie

antibacteriană la pacienții cu risc crescut de apariție a endocarditei bacteriene, atunci când urmează să

fie supuși unei intervenții chirurgicale majore.

Administrare orală

Vancomicina este indicată la toate grupele de vârstă pentru tratamentul infecției cu Clostridium

difficile (ICD) (vezi pct. 4.2, 4.4 și 5.1).

Trebuie luate în considerare ghidurile oficiale cu privire la utilizarea corespunzătoare a

medicamentelor antibacteriene.

4.2 Doze şi mod de administrare

Doze

Atunci când este necesar, vancomicina trebuie administrată concomitent cu alte medicamente

antibacteriene.

Administrare intravenoasă

Doza inițială trebuie calculată pe baza greutății corporale totale. Ajustările ulterioare ale dozei se vor

baza pe concentrațiile serice pentru a atinge concentrațiile terapeutice vizate. Funcția renală trebuie

luată în considerare pentru dozele ulterioare și intervalul de administrare.

Pacienţi cu vârsta de 12 ani şi peste

Doza recomandată este de 15 până la 20 mg/kg corp la fiecare 8 până la 12 ore (a nu se depăși 2

g/doză).

La pacienții grav bolnavi, poate fi utilizată o doză de încărcare de 25–30 mg/kg corp pentru a facilita

atingerea rapidă a concentrației serice de vancomicină vizate.

Copii cu vârsta cuprinsă între o lună și 12 ani

Doza recomandată este de 10 până la 15 mg/kg corp la fiecare 6 ore (vezi pct. 4.4).

Nou-născuți la termen (de la naștere până la 27 de zile) și nou-născuți înainte de termen (de la

naștere până la data estimată de naștere plus 27 de zile)

Pentru stabilirea schemei terapeutice pentru nou-născuți, trebuie solicitat sfatul unui medic cu experiență

în abordarea terapeutică a nou-născuților. O variantă posibilă a schemei terapeutice cu vancomicină

pentru nou-născuți este prezentată în tabelul următor (vezi pct. 4.4):

VPM (săptămâni) Doză (mg/kg) Interval de administrare (ore)

<29 15 24

29-35 15 12

>35 15 8

VPM: vârsta postmenstruală [perioada de timp scursă de la prima zi a ultimului ciclu menstrual până la naștere

(vârsta gestațională) plus perioada de timp scursă de la naștere (vârsta cronologică)].

Profilaxia perioperatorie a endocarditei bacteriene la toate grupele de vârstă

Doza recomandată este o doză inițială de 15 mg/kg înainte de inducerea anesteziei. În funcție de

durata intervenției chirurgicale, este posibil să fie necesară o a doua doză de vancomicină.

Durata tratamentului

Durata tratamentului sugerată este prezentată în tabelul de mai jos. În orice caz, durata tratamentului

trebuie să fie adaptată tipului și severității infecției, precum și răspunsului clinic individual.

Indicație Durata tratamentului

Infecții cutanate și ale țesuturilor moi complicate

• Non-necrotizante 7 până la 14 zile
• Necrotizante 4 până la 6 săptămâni*

Infecții osoase și articulare 4 până la 6 săptămâni**

Pneumonie dobândită în comunitate 7 până la 14 zile

Pneumonie dobândită în spital, inclusiv pneumonie asociată

7 până la 14 zile

ventilației mecanice

Endocardită infecțioasă 4 până la 6 săptămâni***

*A se continua până când debridarea ulterioară nu mai este necesară, starea clinică a pacientului s-a îmbunătățit,

iar pacientul este afebril timp de 48 până la 72 de ore.

**În cazul infecțiilor prostetice articulare trebuie luate în considerare cicluri mai lungi de tratament supresiv cu

antibiotice adecvate, administrat oral.

***Durata și necesitatea tratamentului combinat se bazează pe tipul de valvă și organism.

Grupe speciale de pacienți

Vârstnici

Reducerea dozelor de întreținere poate fi necesară ca urmare a diminuării funcţiei renale induse de

vârstă.

Insuficienţă renală

La pacienții adulți şi copii şi adolescenți cu insuficiență renală, trebuie luată în considerare o doză

inițială, urmată de doze în funcție de concentrațiile serice minime de vancomicină și nu o schemă fixă

de administrare a dozei, mai ales la pacienții cu insuficiență renală severă sau la cei care sunt supuși

terapiei de substituție renală (TSR), din cauza numeroșilor factori variabili care pot influența

concentrațiile serice de vancomicină la aceste grupe de pacienți.

La pacienții cu insuficiență renală ușoară sau moderată, doza inițială nu trebuie redusă. La pacienții cu

insuficiență renală severă, este de preferat prelungirea intervalului de administrare, față de

administrarea zilnică a unor doze mai reduse.

Trebuie acordată o atenție corespunzătoare administrării concomitente cu medicamente care pot

reduce clearance-ul vancomicinei și/sau potența reacțiile adverse la vancomicină (vezi pct. 4.4).

Vancomicina este slab dializabilă prin hemodializă intermitentă. Cu toate acestea, utilizarea

membranelor cu flux crescut și a terapiei de substituţie renală continuă (TSRC) crește clearance-ul

vancomicinei și, în general, este necesară administrarea de doze de substituţie (de obicei după ședința

de hemodializă, în cazul hemodializei intermitente).

Adulți

Ajustările dozei la pacienții adulți pot fi bazate pe rata de filtrare glomerulară estimată (RFGe), prin

formula următoare:

Bărbați: [Greutate (kg) x 140 – vârsta (ani)]/72 x creatinina serică (mg/dl)

Femei: 0,85 x valoarea calculată prin formula de mai sus

Doza inițială uzuală pentru pacienții adulți este de 15 până la 20 mg/kg, care poate fi administrată la

fiecare 24 de ore la pacienții cu clearance al creatininei între 20 și 49 ml/minut. La pacienții cu

insuficiență renală severă (clearance al creatininei sub 20 ml/minut) sau la cei cu terapie de substituţie

renală, orarul de administrare și mărimea dozelor ulterioare adecvate depind în mare măsură de

modalitatea de TSR și trebuie să se bazeze pe concentrațiile serice minime de vancomicină și pe

funcția renală reziduală (vezi pct. 4.4). În funcție de situația clinică, ar putea fi luată în considerare

amânarea următoarei doze, în așteptarea rezultatelor concentrațiilor serice de vancomicină.

La pacienții cu insuficiență renală în stare critică, doza inițială de încărcare (25 până la 30 mg/kg) nu

trebuie redusă.

Copii și adolescenți

Ajustările dozei la copii și adolescenți cu vârsta de cel puțin 1 an pot fi bazate pe rata filtrării

glomerulare estimată (RFGe), prin formula Schwartz revizuită:

RFGe (ml/minut/1,73m2) = (înălțime cm x 0,413)/creatinină serică (mg/dl)

RFGe (ml/minut/1,73m2) = (înălțime cm x 36,2)/creatinină serică (μmol/l)

Pentru nou-născuții și sugarii cu vârsta mai mică de 1 an, trebuie solicitat consult de specialitate,

având în vedere că formula Schwartz revizuită nu se aplică în cazul lor.

Recomandări orientative referitoare la doze pentru copii și adolescenți sunt prezentate în tabelul de

mai jos, acestea urmând aceleași principii ca în cazul pacienților adulți.

RFG (ml/minut/1,73 m2) Doză IV Frecvență

50-30 15 mg/kg la 12 ore

29-10 15 mg/kg la 24 ore

<10

Hemodializă intermitentă 10-15 mg/kg

Dializă peritoneală Re-dozare bazată pe

concentrații serice*

15 mg/kg Re-dozare bazată pe

Terapie de substituţie renală continuă

concentrații serice*

* Orarul de administrare și mărimea dozelor ulterioare adecvate depind în mare măsură de modalitatea de TSR și

trebuie să se bazeze pe concentrațiile serice de vancomicină obținute anterior administrării și pe funcția renală

reziduală. În funcție de situația clinică, ar putea fi luată în considerare amânarea următoarei doze, în așteptarea

rezultatelor concentrațiilor serice de vancomicină.

Insuficiență hepatică

Nu este necesară o ajustare a dozei la pacienții cu insuficiență hepatică.

Sarcină

Pot fi necesare doze semnificativ mărite pentru a atinge concentrații serice terapeutice la gravide (vezi

pct. 4.6).

Pacienți obezi

La pacienții obezi, doza inițială trebuie adaptată individual, în funcție de masa corporală totală, la fel

ca în cazul pacienților non-obezi.

Administrare orală

Pacienți cu vârsta de 12 ani și peste

Tratamentul infecției cu Clostridium difficile (ICD):

Doza recomandată de vancomicină este de 125 mg la fiecare 6 ore, timp de 10 zile, pentru primul

episod de ICD non-severă. Această doză poate fi crescută la 500 mg la fiecare 6 ore, timp de 10 zile,

în cazul afecţiunilor severe sau cu complicații. Doza zilnică maximă nu trebuie să depășească 2 g.

În cazul pacienților cu recidive multiple, se poate avea în vedere tratarea episodului curent de ICD cu

vancomicină, 125 mg de patru ori pe zi, timp de 10 zile, urmată fie de scăderea dozei, şi anume

reducerea treptată a acesteia până la 125 mg pe zi, fie de o schemă terapeutică de tip intermitent, şi

anume 125–500 mg/zi la fiecare 2–3 zile, timp de cel puțin 3 săptămâni.

Nou-născuți, sugari și copii cu vârsta sub 12 ani

Doza recomandată de vancomicină este de 10 mg/kg, pe cale orală la fiecare 6 ore, timp de 10 zile.

Doza zilnică maximă nu trebuie să depășească 2 g.

Este necesar ca durata tratamentului cu vancomicină să fie adaptată evoluției clinice a fiecărui pacient.

Ori de câte ori este posibil, administrarea medicamentului antibacterian suspectat că a provocat ICD

trebuie întreruptă. Trebuie instituită o înlocuire adecvată a lichidelor și electroliților.

Monitorizarea concentraţiilor serice de vancomicină

Frecvența monitorizării terapeutice a medicamentului (FMT) trebuie individualizată în funcție de

situația clinică și răspunsul la tratament, pornind de la prelevarea zilnică de probe, care poate fi

necesară în cazul unor pacienți instabili hemodinamic, și până la cel puțin o dată pe săptămână pentru

pacienții stabili care răspund la tratament. La pacienții cu funcție renală normală, concentrația serică

de vancomicină trebuie monitorizată în a doua zi de tratament, imediat înaintea administrării

următoarei doze. La pacienții tratați prin hemodializă intermitentă, concentrațiile de vancomicină

trebuie determinate, de regulă, înainte de începerea ședinței de hemodializă.

După administrarea orală, trebuie efectuată monitorizarea concentrațiilor serice de vancomicină la

pacienții cu tulburări inflamatorii intestinale (vezi pct. 4.4).

Concentrația serică terapeutică (minimă) de vancomicină trebuie să fie, în mod obișnuit, 10-20 mg/l,

în funcție de localizarea infecției și sensibilitatea agentului patogen. Concentraţiile minime de 15-20

mg/l sunt, de obicei, recomandate de laboratoarele clinice pentru a cuprinde mai bine germenii

patogeni clasificați ca fiind sensibili, cu CMI ≥1 mg/l (vezi pct. 4.4 și 5.1).

Metodele bazate pe modele pot fi utile în predicția nevoilor individuale legate de doză, pentru a atinge

o ASC adecvată. Abordarea bazată pe model poate fi utilizată atât pentru calcularea dozei inițiale

personalizate, cât și pentru ajustarea dozei pe baza rezultatelor TDM (vezi pct. 5.1).

Mod de administrare

Administrare intravenoasă

Vancomicina este administrată intravenos de obicei sub formă de perfuzie intermitentă, iar

recomandările de scheme terapeutice prezentate în această secțiune pentru calea intravenoasă

corespund acestui tip de administrare.

Vancomicina se va administra doar sub formă de perfuzie intravenoasă lentă, cu durata de cel puțin o

oră sau cu o viteză maximă de 10 mg/min (oricare durează mai mult), diluată suficient (cel puţin 100

ml pentru 500 mg sau cel puţin 200 ml pentru 1000 mg) (vezi pct. 4.4).

De asemenea, pacienților care necesită o restricție a aportului de lichide li se poate administra o soluție

de 500 mg/50 ml sau 1000 mg/100 ml, deși, în cazul acestor concentrații mărite, poate crește riscul de

apariție a reacțiilor adverse legate de administrarea în perfuzie.

Perfuzia continuă cu vancomicină poate fi luată în considerare, de exemplu, în cazul pacienților cu

clearance instabil al vancomicinei.

Administrare orală

Conţinutul flaconului pentru administrare parenterală poate fi utilizat după reconstituire, fie dat

pacientului să îl bea, fie administrat prin sondă nazo-gastrică.

Pentru a îmbunătăţi gustul soluţiei, la momentul administrării se pot adăuga siropuri obişnuite cu

arome.

Pentru instrucţiuni privind reconstituirea/diluarea medicamentului înainte de administrare, vezi pct.

6.6.

4.3 Contraindicaţii

Hipersensibilitate la substanța activă (vezi pct. 4.4).

Vancomicina nu va fi administrată intramuscular din cauza riscului de necroză la locul de

administrare.

4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare

Reacții de hipersensibilitate

Sunt posibile reacții de hipersensibilitate grave și uneori letale (vezi pct. 4.3 și 4.8). În cazul reacțiilor

de hipersensibilitate, tratamentul cu vancomicină trebuie întrerupt imediat și trebuie luate măsuri de

urgență adecvate.

La pacienții tratați cu vancomicină pe o perioadă mai lungă de timp sau simultan cu alte medicamente

care pot provoca neutropenie sau agranulocitoză, numărul leucocitelor trebuie monitorizat la intervale

regulate de timp. Tuturor pacienților cărora li se administrează vancomicină trebuie să li se facă

periodic teste de sânge, de urină, ale funcției hepatice și renale.

Vancomicina trebuie utilizată cu prudență la pacienții cu reacții alergice la teicoplanină, deoarece

poate apărea o hipersensibilitate încrucișată, inclusiv șoc anafilactic.

Spectrul de activitate antibacteriană

Vancomicina are un spectru de activitate antibacteriană limitată la microorganismele Gram-pozitiv. Nu

este adecvată utilizarea vancomicinei în monoterapie pentru tratamentul anumitor tipuri de infecții, cu

excepția cazului în care agentul patogen este deja dovedit și cunoscut a fi sensibil sau există indicații

clare că este potrivit tratamentul cu vancomicină pentru cel mai probabil agent patogen/cei mai probabili

agenți patogeni.

Utilizarea rațională a vancomicinei trebuie să aibă în vedere spectrul de acţiune antimicrobian, profilul

de siguranță și eligibilitatea tratamentului antibacterian standard, în scopul tratării individuale a

pacientului.

Ototoxicitate

Ototoxicitatea, care poate fi tranzitorie sau permanentă (vezi pct. 4.8), a fost raportată la pacienți care

au prezentat anterior surditate, care au primit doze intravenoase prea mari sau cărora le este administrată

concomitent o altă substanță activă ototoxică, precum o aminoglicozidă. Vancomicina trebuie evitată,

de asemenea, la pacienții care au prezentat anterior pierdere a auzului. Surditatea poate fi precedată de

tinitus. Experiența cu alte antibiotice sugerează că surditatea poate evolua în ciuda întreruperii

tratamentului. Pentru a reduce riscul de ototoxicitate, concentrațiile plasmatice trebuie determinate

periodic și se recomandă testarea periodică a funcției auditive.

Vârstnicii sunt, în mod special, susceptibili la leziuni auditive. Monitorizarea funcției vestibulare și

auditive la vârstnici trebuie efectuată în timpul și după încheierea tratamentului. Utilizarea

concomitentă sau secvențială a altor substanțe ototoxice trebuie evitată.

Reacții legate de administrarea perfuziei

Administrarea rapidă în bolus (și anume, timp de câteva minute) poate fi asociată cu hipotensiune

arterială exagerată (inclusiv şoc şi rar, stop cardiac), reacţii de tip histaminic şi erupţii cutanate

maculopapulare sau eritematoase (,,sindromul omului roşu” sau ,,sindromul gâtului roşu”).

Vancomicina trebuie perfuzată lent, în soluție diluată (2,5 până la 5,0 mg/ml), cu o viteză de cel mult

10 mg/minut și timp de nu mai puțin de 60 de minute, pentru a evita reacţiile care apar la perfuzarea

rapidă. Oprirea perfuziei are ca rezultat, în mod obişnuit, încetarea rapidă a acestor reacţii.

Frecvența de apariție a reacțiilor adverse legate de perfuzare (hipotensiune arterială, hiperemie, eritem,

urticarie și prurit) crește în cazul administrării concomitente cu substanțe anestezice (vezi pct. 4.5).

Aceste reacţii pot fi reduse prin administarea vancomicinei sub formă de perfuzie cu durata de cel

puțin 60 de minute, înainte de inducerea anesteziei.

Reacții care apar la locul de administrare

În cazul multor pacienți cărora li se administrează intravenos vancomicină pot apărea dureri și

tromboflebite, uneori severe. Frecvența și severitatea tromboflebitelor pot fi reduse prin administrarea

medicamentului sub formă de soluție diluată (vezi pct. 4.2) și prin modificarea periodică a locului de

administrare.

Eficacitatea și siguranța vancomicinei nu au fost stabilite pentru căile de administrare intratecală,

intralombară și intraventriculară.

Nefrotoxicitate

Vancomicina trebuie utilizată cu precauție la pacienții cu insuficiență renală, inclusiv anurie, deoarece

posibilitatea de apariție a efectelor toxice este mult mai mare în prezența concentrațiilor plasmatice

mari, menţinute o perioadă îndelungată. Riscul de toxicitate este crescut de concentraţiile plasmatice

mari sau în cazul tratamentului de lungă durată.

Monitorizarea periodică a concentrațiilor plasmatice de vancomicină este indicată în cazul

tratamentului cu doze mari și a utilizării de lungă durată, mai ales la pacienții cu insuficiență renală

sau deficiențe auditive, precum și în cazul administrării concomitente cu medicamente nefrotoxice,

respectiv ototoxice (vezi pct. 4.2 şi 4.5).

Copii și adolescenți

Recomandările curente pentru schemele terapeutice cu administrare intravenoasă pentru copii și

adolescenți, în special pentru copii cu vârsta sub 12 ani, pot duce la concentrații serice sub-terapeutice

de vancomicină la un număr semnificativ de copii. Cu toate acestea, siguranța utilizării unor doze

crescute de vancomicină nu a fost evaluată în mod corespunzător și, în general, nu pot fi recomandate

doze mai mari de 60 mg/kg/zi.

Vancomicina trebuie utilizată cu deosebită precauție la prematuri și sugarii mici, din cauza dezvoltării

insuficiente a funcţiei renale și a creșterii posibile a concentrației plasmatice a vancomicinei. Astfel,

concentrațiile plasmatice ale vancomicinei trebuie monitorizate cu atenție la această grupă de pacienţi.

Administrarea concomitentă de vancomicină și substanțe anestezice la copii a fost asociată cu eritem şi

hiperemie de tip histaminic. În mod similar, utilizarea concomitentă cu substanțe nefrotoxice, cum ar

fi antibioticele aminoglicozidice, AINS (de exemplu ibuprofen, administrat pentru închiderea

canalului arterial la nou-născut) sau amfotericină B, este asociată cu un risc crescut de nefrotoxicitate

(vezi pct. 4.5) și, în consecință, este indicată o monitorizare frecventă a concentrației plasmatice de

vancomicină și a funcției renale.

Utilizarea la vârstnici

Scăderea fiziologică a ratei filtrării glomerulare, odată cu înaintarea în vârstă, poate determina

concentraţii serice crescute de vancomicină dacă doza nu este ajustată (vezi pct. 4.2).

Interacțiuni ale medicamentului cu anestezice

Deprimarea miocardică indusă de anestezice poate fi accentuată de vancomicină. În timpul anesteziei,

dozele trebuie diluate corespunzător și administrate lent, în asociere cu monitorizare cardiacă atentă.

Modificările de poziție trebuie amânate până la terminarea perfuzării pentru a permite ajustarea

posturală (vezi pct. 4.5).

Enterocolita pseudomembranoasă

În caz de diaree persistentă severă trebuie luată în considerare posibilitatea unui caz de enterocolită

pseudomembranoasă care poate pune în pericol viața (vezi pct. 4.8). Nu trebuie administrate

medicamente antidiareice.

Suprainfecție

Utilizarea pe termen lung a vancomicinei poate duce la dezvoltarea unor microorganisme rezistente.

Este esențială observarea cu atenție a pacientului. În cazul apariției unei suprainfecții în cursul

tratamentului, trebuie luate măsuri adecvate.

Reacții adverse cutanate severe (RACS)

Reacții adverse cutanate severe (RACS), inclusiv sindromul Stevens-Johnson (SJS), necroliza

epidermică toxică (NET), reacția indusă medicamentos însoțită de eozinofilie și simptome sistemice

(DRESS) și pustuloza exantematică generalizată acută (PEGA), care ar putea pune viața în pericol sau

ar putea fi letale, au fost raportate în asociere cu tratamentul cu vancomicină (vezi pct. 4.8).

Majoritatea acestor reacții au apărut în câteva zile și până la opt săptămâni de la începerea

tratamentului cu vancomicină.

La momentul prescrierii, pacienții trebuie informați despre semnele și simptomele reacțiilor cutanate și

trebuie monitorizați îndeaproape. Dacă apar semne și simptome sugestive pentru aceste reacții,

administrarea de vancomicină trebuie întreruptă imediat și trebuie luat în considerare un tratament

alternativ. Dacă pacientul a dezvoltat RACS la utilizarea de vancomicină, tratamentul cu vancomicină

nu trebuie reluat la acest pacient în niciun moment.

Tulburări oculare

Vancomicina nu este autorizată pentru administrare intracamerală sau intravitreală, inclusiv în

profilaxia endoftalmitei.

Vasculite retiniene ocluzive hemoragice (VROH), inclusiv pierderea permanentă a vederii, au fost

observate în cazuri individuale după administrarea vancomicinei pe cale intracamerală sau

intravitreală, în timpul sau după intervenția chirurgicală de cataractă.

Administrare orală

Administrarea intravenoasă a vancomicinei nu este eficientă în tratamentul infecției cu Clostridium

difficile. Vancomicina trebuie administrată oral pentru această indicație.

Testele pentru depistarea colonizării sau a toxinei Clostridium difficile nu sunt recomandate la copii cu

vârsta sub 1 an din cauza ratei crescute de colonizare asimptomatică, cu excepția cazului în care este

prezentă diaree severă la sugari cu factori de risc în apariția stazei, cum ar fi boala Hirschsprung,

atrezia anală operată sau alte tulburări de motilitate severe. Întotdeauna trebuie căutate etiologii

alternative și trebuie dovedită enterocolita cu Clostridium difficile.

Potențial de absorbție sistemică

Absorbția poate fi crescută la pacienții cu boli inflamatorii ale mucoasei intestinale sau cu colită

pseudomembranoasă provocată de Clostridium difficile. Acești pacienți pot fi expuși riscului de

apariție a reacțiilor adverse, mai ales dacă există insuficienţă renală concomitentă. Cu cât tulburările

renale sunt mai pronunțate, cu atât este mai mare riscul de apariție a reacțiilor adverse asociate cu

administrarea parenterală a vancomicinei. Trebuie efectuată monitorizarea concentrațiilor serice de

vancomicină la pacienții cu boli inflamatorii ale mucoasei intestinale.

Nefrotoxicitate

Monitorizarea periodică a funcției renale este necesară în cazul tratamentului pacienților cu

insuficiență renală preexistentă sau al pacienților cărora li se administrează un tratament concomitent

cu aminoglicozide sau alte medicamente nefrotoxice.

Ototoxicitate

Testarea periodică a funcției auditive poate fi utilă pentru reducerea riscului de ototoxicitate la

pacienții cu pierderi de auz preexistente sau cărora li se administrează un tratament concomitent cu o

substanță ototoxică, cum ar fi o aminoglicozidă.

Interacțiunile medicamentului cu agenţi antimotilitate și inhibitori ai pompei protonice

Trebuie evitaţi agenţii antimotilitate, iar utilizarea unui inhibitor al pompei protonice trebuie

reevaluată.

Dezvoltarea de bacterii rezistente la tratament

Administrarea orală a vancomicinei crește posibilitatea de dezvoltare a unor colonii de Enterococci

rezistenţi la vancomicină în tractul gastrointestinal. Drept consecință, se recomandă utilizarea cu

prudență a vancomicinei pe cale orală.

4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune

Administrarea vancomicinei în asociere cu medicamente anestezice a fost asociată cu eritem,

hiperemie de tip histaminic şi reacţii anafilactoide (vezi pct. 4.4).

Au fost raportate cazuri conform cărora, frecvenţa reacţiilor asociate administrării în perfuzie creşte în

cazul administrării concomitente cu medicamente anestezice. Reacţiile asociate administrării în

perfuzie pot fi reduse la minimum prin administrarea vancomicinei sub formă de perfuzie cu durata de

60 minute, înainte de inducerea anesteziei. Atunci când vancomicina se administrează în timpul

anesteziei, dozele trebuie diluate până la cel mult 5 mg/ml și administrate lent, în asociere cu

monitorizare cardiacă atentă. Modificările de poziție trebuie amânate până la terminarea perfuzării,

pentru a permite ajustarea posturală.

Utilizarea simultană sau ulterioară, sistemică sau topică a altor medicamente cu potenţial ototoxic sau

nefrotoxic, de exemplu amfotericină B, aminoglicozide, bacitracină, polimixină B, piperacilină/

tazobactam, colistină, viomicină, cisplatină, direutice de ansă sau AINS, poate creşte riscul de

toxicitate al vancomicinei şi, dacă este necesar să fie administrate, aceste medicamente trebuie

utilizate cu precauţie şi monitorizare atentă (vezi pct. 4.4).

Administrare orală: conform ghidurilor locale de tratament pentru infecţia cu Clostridium difficile,

trebuie luată în considerare întreruperea tratamentului cu inhibitori ai pompei de protoni şi agenţi

antimotilitate.

4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea

Sarcina

Studii de teratogenitate au fost efectuate la şobolani, cu doze de 5 ori mai mai decât cele recomandate

la om, şi la iepuri, cu doze de 3 ori mai mari decât cele administrate la om, şi nu au evidenţiat niciun

efect dăunător asupra fetusului, determinat de vancomicină. Într-un studiu clinic controlat, s-au evaluat

efectele potenţiale ototoxice şi nefrotoxice ale clorhidratului de vancomicină la sugari atunci când

medicamentul a fost administrat femeilor gravide pentru infecţiile stafiloccocice grave, reprezentând

complicații ale utilizării abuzive a medicamentelor pe cale intravenoasă. Clorhidratul de vancomicină

a fost găsit în sângele cordonului ombilical. Nu s-a observat pierderea auzului prin mecanism

neurosenzorial sau nefrotoxicitate, atribuite vancomicinei. Un sugar, a cărui mamă a fost tratată cu

vancomicină în cel de-al treilea trimestru de sarcină, a prezentat pierdere conductivă a auzului, dar

care nu a fost atribuită vancomicinei. Deoarece s-a administrat numai în cel de-al doilea şi al treilea

trimestru de sarcină, nu se cunoaşte dacă vancomicina determină efecte nocive asupra fătului.

Vancomicina trebuie administrată în timpul sarcinii numai dacă este absolut necesar şi trebuie

monitorizate atent concentraţiile plasmatice pentru a reduce la minimum riscul de toxicitate fetală. Cu

toate acestea, s-a raportat că femeile gravide pot necesita doze semnificativ mărite de vancomicină,

pentru a atinge concentraţiile serice terapeutice.

Alăptarea

Clorhidratul de vancomicină este excretat în laptele matern. Este necesar prudenţă atunci când

vancomicina este administrată femeilor care alăptează. La sugar, este puţin probabil să se absoarbă o

cantitate semnificativă de vancomicină din tractul gastrointestinal.

Fertilitatea

Nu există date disponibile referitoare la efectul clorhidratului de vancomicină asupra fertilităţii la

animale.

4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje

Vancomicina are o influenţă neglijabilă asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.

4.8 Reacţii adverse

Rezumatul profilului de siguranță

Reacții adverse cutanate severe (RACS), inclusiv sindromul Stevens-Johnson (SJS), necroliza

epidermică toxică (NET), reacția indusă medicamentos însoțită de eozinofilie și simptome sistemice

(DRESS) și pustuloza exantematică generalizată acută (PEGA), au fost raportate în asociere cu

tratamentul cu vancomicină (vezi pct. 4.4).

Cele mai frecvente reacții adverse sunt flebita, reacțiile pseudo-alergice și hiperemia părții superioare

a corpului („sindromul gâtului roșu”), legate de administrarea intravenoasă prea rapidă a

vancomicinei.

Forme farmaceutice parenterale pentru uz oral: absorbția vancomicinei din tractul gastrointestinal

este neglijabilă. Însă, în cazul inflamației severe a mucoasei intestinale, mai ales în asociere cu

insuficiență renală, pot apărea reacțiile adverse înregistrate atunci când vancomicina este administrată

parenteral.

Lista tabelară a reacțiilor adverse

În cadrul fiecărei grupe de frecvență, reacțiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a

gravității.

Reacțiile adverse prezentate mai jos sunt definite utilizând convenția MedDRA pe aparate, sisteme și

organe: foarte frecvente (≥1/10); frecvente (≥1/100 şi <1>

rare (≥1/10000 şi <1>

din datele disponibile).

Aparate, sisteme și organe

Frecvență Reacție adversă

Tulburări hematologice și limfatice:

Rare Neutropenie reversibilă, agranulocitoză, eozinofilie, trombocitopenie,

pancitopenie

Tulburări ale sistemului imunitar:

Rare Reacții de hipersensibilitate, reacții anafilactice

Tulburări acustice și vestibulare:

Mai puțin Pierdere tranzitorie sau definitivă a auzului

frecvente

Rare Vertij, tinitus, amețeli

Tulburări cardiace:

Foarte rare Stop cardiac

Tulburări vasculare:

Frecvente Scădere a tensiunii arteriale

Rare Vasculită

Tulburări respiratorii, toracice și mediastinale:

Frecvente Dispnee, stridor

Tulburări gastrointestinale:

Rare Greață

Foarte rare Enterocolită pseudomembranoasă

Cu frecvență Vărsături, diaree

necunoscută

Afecțiuni cutanate și ale țesutului subcutanat:

Frecvente Hiperemie a părții superioare a corpului („sindromul omului roșu”), exantem

și inflamație a mucoaselor, prurit, urticarie

Foarte rare Dermatită exfoliativă, necroliză epidermică toxică (NET), sindrom Stevens-

Johnson, dermatoză buloasă IgA liniară

Cu frecvență Eozinofilie și simptome sistemice (sindromul DRESS), PEGA (pustuloză

necunoscută exantematică generalizată acută)

Tulburări renale și ale căilor urinare:

Frecvente Insuficiență renală manifestată în principal prin creșterea concentrațiilor serice

de creatinină și uree

Rare Nefrită interstițială, insuficiență renală acută

Cu frecvență Necroză tubulară acută

necunoscută

Tulburări generale și la nivelul locului de administrare:

Frecvente Flebită, hiperemie a părții superioare a corpului și a feţei

Rare Febră cauzată de medicament, frisoane, dureri și spasme ale mușchilor

toracelui și spatelui

Descrierea reacțiilor adverse selectate

Neutropenia reversibilă apare de obicei la o săptămână de la începerea administrării intravenoase a

tratamentului sau după o doză totală mai mare de 25 mg.

În timpul sau la scurt timp după perfuzarea rapidă pot apărea reacții anafilactice/anafilactoide, inclusiv

wheezing. Reacțiile se estompează atunci când se întrerupe administrarea, în general, după 20 de

minute până la 2 ore. Vancomicina trebuie administrată în perfuzie lentă (vezi pct. 4.2 și 4.4). Necroza

poate apărea după injectarea intramusculară.

Tinitusul, care e posibil să preceadă pierderea auzului, trebuie privit ca o indicație de a se întrerupe

tratamentul.

Ototoxicitatea a fost raportată în principal la pacienții cărora le-au fost administrate doze mari sau la

cei cărora li s-a administrat tratament concomitent cu alte medicamente ototoxice, de exemplu

aminoglicozide, sau la cei cu funcție renală sau auditivă redusă preexistentă.

Copii și adolescenți

Profilul de siguranță este, în general, similar la pacienții copii și adulți. Nefrotoxicitatea a fost descrisă

la copii, de obicei în asociere cu alte substanțe nefrotoxice, cum ar fi aminoglicozidele.

Raportarea reacţiilor adverse suspectate

Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru

permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din

domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată la

Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale din România

Str. Aviator Sănătescu nr. 48, sector 1

Bucureşti 011478- RO

e-mail: adr@anm.ro

Website: www.anm.ro

4.9 Supradozaj

Se recomandă terapie de susţinere, cu menținerea filtrării glomerulare. Vancomicina este slab

eliminată din sânge prin hemodializă sau dializă peritoneală. Hemoperfuzia cu răşină amberlită XAD-

4 a fost raportată a avea beneficii limitate.

5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE

5.1 Proprietăţi farmacodinamice

Grupa farmacoterapeutică:

Antibacteriene de uz sistemic, antibiotice glicopeptidice, codul ATC: J01XA01 pentru administrare

intravenoasă;

Antidiareice, antiinflamatoare/antiinfecțioase intestinale, antibiotice, codul ATC: A07AA09 pentru

administrare orală;

Mecanism de acţiune

Vancomicina este un antibiotic glicopeptidic triciclic care inhibă sinteza peretelui celular la bacteriile

sensibile, prin legarea cu afinitate mare de terminaţia D-alanil-D-alanină a unităţilor precursoare ale

peretelui celular. Medicamentul are efect slab bactericid în faza de multiplicare a microorganismelor.

În plus, acesta afectează permeabilitatea membranei celulelor bacteriene și sinteza ARN-ului.

Relaţia farmacocinetică/farmacodinamie

Vancomicina prezintă activitate independentă de concentrația plasmatică, parametrul predictiv

principal privind eficacitatea fiind aria de sub curba concentrației plasmatice în funcție de timp (ASC)

raportată la concentrația minimă inhibitorie (CMI) a microorganismului ţintă. Pe baza datelor obținute

in vitro, la animale și, în măsură mai limitată, la om, un raport ASC/CMI de 400 a fost stabilit ca țintă

FC/FD pentru a obține eficacitatea clinică a vancomicinei. Pentru atingerea acestei ținte, atunci când

CMI sunt ≥1,0 mg/l, sunt necesare doze situate la limita superioară a intervalului de dozare și

concentrații serice minime crescute (15-20 mg/l) (vezi pct. 4.2).

Mecanism de rezistenţă

Rezistenţa dobândită la glicopeptide este cel mai frecvent întâlnită la enterococi şi se bazează pe

dobândirea mai multor complexe de gene van care modifică molecula ţintă D-alanil-D-alanină la D-

alanil-D-lactat sau D-alanil-D-serină, care leagă slab vancomicina. În anumite țări, se observă

creșterea numărului de cazuri de rezistență, în special în cazul enterococilor; în mod special, prezintă

motive de îngrijorare tulpinile multi-rezistente de Enterococcus faecium.

Genele van au fost rareori identificate la Staphylococcus aureus, pentru care modificările în structura

peretelui celular au determinat o sensibilitate „intermediară” care este, cel mai frecvent, heterogenă.

Totodată au fost raportate cazuri de tulpini de Staphylococcus rezistente la meticilină (MRSA) cu

sensibilitate redusă la vancomicină. Sensibilitatea redusă sau rezistența la vancomicină pentru

Staphylococcus nu este suficient înțeleasă. Sunt necesare o serie de elemente genetice și multiple

mutații.

Nu există rezistență încrucișată între vancomicină și alte clase de antibiotice. Există cazuri de

rezistență încrucișată cu alte antibiotice glicopeptidice, cum ar fi teicoplanina. Apariția rezistenței

secundare în timpul tratamentului este rară.

Sinergism

Asocierea de vancomicină și antibiotice aminoglicozidice are un efect sinergic împotriva multor

tulpini de Staphylococcus aureus, streptococi de grup D non-enterococici, enterococi și streptococi din

grupul Viridans. Asocierea de vancomicină și o cefalosporină are un efect sinergic asupra anumitor

tulpini de Staphylococcus epidermidis rezistente la oxacilină, iar asocierea de vancomicină și

rifampicină are un efect sinergic asupra tulpinilor de Staphylococcus epidermidis și un efect parțial

sinergic asupra anumitor tulpini de Stahylococcus aureus. Deoarece vancomicina în asociere cu o

cefalosporină poate avea și un efect antagonist asupra anumitor tulpini de Staphylococcus epidermis,

iar în asociere cu rifampicina asupra anumitor tulpini de Staphylococcus aureus, este utilă realizarea

unor teste premergătoare de sinergism.

Trebuie obținute mostre de culturi bacteriene pentru izolarea și identificarea microorganismelor care

determină infecția și pentru determinarea sensibilității lor la vancomicină.

Valori critice pentru stabilirea sensibilității

Vancomicina este activă împotriva bacteriilor Gram-pozitiv, cum sunt stafilococi, streptococi,

enterococi, pneumococi și clostridii. Bacteriile Gram-negativ sunt rezistente.

Prevalenţa rezistenţei dobândite poate varia geografic şi cu timpul pentru speciile selectate şi sunt

necesare informaţii locale privind rezistenţa, în special pentru tratarea infecţiilor severe. Dacă este

necesar, se va cere sfatul specialiștilor atunci când prevalenţa locală a rezistenţei face ca utilitatea

medicamentului, cel puţin în unele tipuri de infecţii, să fie îndoielnică. Aceste date oferă doar

îndrumare orientativă cu privire la probabilitatea ca microorganismele să fie sensibile la vancomicină.

Valorile critice ale concentrației minime inhibitorii (CMI), stabilite de Comitetul European, privind

Testarea Sensibilității Antimicrobiene (EUCAST), sunt următoarele:

Sensibil Rezistent

Staphylococcus aureus1 ≤2 mg/l >2 mg/l

1 ≤4 mg/l >4 mg/l

Stafilococi coagulazo-negativi

Enterococcus spp. ≤4 mg/l >4 mg/l

1 ≤2 mg/l >2 mg/l

Streptococi de grup A, B, C și G

1 ≤2 mg/l >2 mg/l

Streptococcus pneumoniae

Anaerobi Gram-pozitiv ≤2 mg/l >2 mg/l

1 ≤2 mg/l >2 mg/l

Streptococi din grupul Viridans

Clostridium difficile2 ≤2 mg/l >2 mg/l

Corynebacterium spp. ≤2 mg/l >2 mg/l

1Tulpinile izolate rezistente sunt rare sau nu au fost încă raportate. Pentru oricare dintre aceste tulpini izolate,

rezultatul testelor de identificare şi sensibilitate antimicrobiană trebuie confirmat, iar tulpina izolată trebuie

trimisă la un laborator de referinţă.

2Valorile critice sunt bazate pe valorile limită epidemiologice (ECOFF) şi se aplică tratamentului oral cu

vancomicină pentru infecţiile cu Clostridium difficile. Nu există date clinice concluzive în ceea ce priveşte

corelaţia dintre CMI şi rezultate.

Specii sensibile în mod obișnuit

Gram-pozitiv

Enterococcus faecalis

Staphylococcus aureus

Staphylococcus aureus rezistent la meticilină

Stafilococi coagulazo-negativi

Streptococcus spp.

Streptococcus pneumoniae

Enterococcus spp.

Staphylococcus spp.

Specii anaerobe

Clostridium spp. cu excepția Clostridium innocuum

Eubacterium spp.

Peptostreptococcus spp.

Specii în cazul cărora rezistența dobandită poate fi o

problemă

Enterococcus faecium

Cu rezistență inerentă

Toate bacteriile Gram-negativ

Specii aerobe Gram-pozitiv

Erysipelothrix rhusiopathiae

Heterofermentative Lactobacillus

Leuconostoc spp.

Pediococcus spp.

Specii anaerobe

Clostridium innocuum

Apariția rezistenței la vancomicină diferă de la un spital la

altul și, în consecință, un laborator microbiologic local

trebuie contactat pentru informații locale relevante

5.2 Proprietăţi farmacocinetice

Absorbţie

Vancomicina se administrează intravenos pentru tratarea infecţiilor sistemice.

În cazul pacienţilor cu funcţie renală normală, administrarea perfuzabilă a unor doze repetate de

vancomicină 1 g (15 mg/kg), timp de 60 de minute, determină concentraţii plasmatice medii de

aproximativ 50-60 mg/l, 20-25 mg/l şi 5-10 mg/l, imediat, după 2 ore şi, respectiv, după 11 ore de la

încheierea perfuziei. Concentraţiile plasmatice obţinute după administrarea de doze repetate sunt

asemănătoare cu cele obţinute după utilizarea unei doze unice.

În mod normal, vancomicina nu este absorbită în sânge în urma administrării orale. Cu toate acestea,

absorbția poate apărea după administrarea orală la pacienții cu colită (pseudomembranoasă). Acest

lucru poate duce la acumulare de vancomicină la pacienții care suferă în același timp de insuficiență

renală.

Distribuţie

Volumul de distribuție este de aproximativ 60 l/1,73 m2 suprafață corporală. La concentraţii

plasmatice de vancomicină de 10 mg/l până la 100 mg/l, legarea medicamentului de proteinele

plasmatice este de aproximativ 30-55%, măsurată prin ultrafiltrare.

Vancomicina traversează ușor placenta și este distribuită în sângele cordonului ombilical. În cazul

meningelui neinflamat, vancomicina traversează bariera hemato-encefalică numai într-o mică măsură.

Metabolizare

Medicamentul se metabolizează într-o foarte mică măsură. După administrare parenterală, este

excretat renal aproape în întregime ca substanță microbiologic activă (aproximativ 75-90% în decurs

de 24 de ore) prin filtrare glomerulară.

Eliminare

Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare al vancomicinei este de 4-6 ore în cazul pacienţilor

cu funcţie renală normală și de 2,2-3 ore la copii. Clearance-ul plasmatic este de aproximativ 0,058

l/kg/oră, iar clearance-ul renal este de aproximativ 0,048 l/kg/oră. În primele 24 de ore, aproximativ

80% din doza administrată de vancomicină este excretată în urină prin filtrare glomerulară. Disfuncţia

renală întârzie excreţia vancomicinei. La pacienţii anefrici, timpul mediu de înjumătăţire plasmatică

este de 7,5 zile. Având în vedere ototoxicitatea tratamentului cu vancomicină, ca măsură adjuvantă,

este indicată monitorizarea concentrațiilor plasmatice în astfel de cazuri.

Excreția biliară este nesemnificativă (mai puțin de 5% din doză).

Deși vancomicina nu este eliminată eficient prin hemodializă sau prin dializă peritoneală, au fost

raportate cazuri în care clearance-ul vancomicinei a crescut în urma hemoperfuziei și a hemofiltrării.

În urma administrării orale, doar o fracțiune a dozei administrate este recuperată în urină. În schimb

concentrații mari de vancomicină se regăsesc în materiile fecale (>3100 mg/kg la doze de 2 g/zi).

Liniaritate/non-liniaritate

Concentrația plasmatică de vancomicină crește, în general, proporțional cu creșterea dozei.

Concentrațiile plasmatice obținute după administrarea de doze repetate sunt asemănătoare cu cele

obținute după utilizarea unei doze unice.

Caracteristici la grupe speciale de pacienţi

Insuficiență renală

Vancomicina se elimină în principal prin filtrare glomerulară. La pacienții cu insuficiență renală,

timpul de înjumătățire plasmatică prin eliminare al vancomicinei este prelungit, iar clearance-ul total

este redus. Drept urmare, doza optimă trebuie calculată în conformitate cu recomandările de scheme

terapeutice de la pct. 4.2 Doze și mod de administrare.

Insuficiență hepatică

Farmacocinetica vancomicinei nu este influențată la pacienții cu insuficiență hepatică.

Sarcină

Pot fi necesare doze semnificativ mărite pentru a atinge concentrații serice terapeutice la pacientele

gravide (vezi pct. 4.6).

Pacienți supraponderali

Distribuția vancomicinei poate fi modificată la pacienții supraponderali din cauza creșterilor

volumului de distribuție, clearance-ului renal și posibilelor modificări în legarea de proteinele

plasmatice. La aceste subpopulații a fost măsurată o concentrație serică de vancomicină mai mare

decât cea preconizată la adulți sănătoși, de sex masculin (vezi pct. 4.2).

Copii și adolescenți

FC vancomicinei indică o mare variabilitate interindividuală la nou-născuții prematuri și la termen. La

nou-născuți, în urma administrării intravenoase, volumul de distribuție al vancomicinei variază între

0,38 și 0,97 l/kg, valori similare cu cele înregistrate la adulți, în timp ce clearance-ul variază între 0,63

și 1,4 ml/kg/minut. Timpul de înjumătățire variază între 3,5 și 10 ore și este mai lung decât la adulți,

ceea ce reflectă valorile obișnuit mai mici ale clearance-ului la nou-născuți.

La sugari și copii mai mari, volumul de distribuție variază între 0,26-1,05 l/kg, în timp ce clearance-ul

variază între 0,33-1,87 ml/kg/minut.

5.3 Date preclinice de siguranţă

Cu toate că nu au fost efectuate studii pe termen lung la animale pentru a evalua potenţialul

carcinogen, studiile de laborator nu au evidenţiat niciun potenţial mutagen pentru vancomicină. Nu

sunt disponibile studii concludente cu privire la efectul vancomicinei asupra fertilităţii.

6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE

6.1 Lista excipienţilor

Niciunul

6.2 Incompatibilităţi

Soluţia de vancomicină are o valoare mică a pH-ului, care poate cauza instabilitate chimică sau fizică

atunci când este amestecată cu alte substanțe. Amestecarea cu soluţii alcaline trebuie evitată. Fiecare

soluţie parenterală trebuie inspectată vizual pentru precipitate şi modificări de culoare înainte de

utilizare.

Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepția celor menţionate la pct. 6.6.

6.3 Perioada de valabilitate

Pulbere în ambalajul original:

2 ani

Concentrat reconstituit:

Pentru administrare intravenoasă, imediat după reconstituire concentratul trebuie diluat suplimentar.

Pentru administrare orală, stabilitatea chimică şi fizică a concentratului în timpul utilizării a fost

demonstrată pentru 96 de ore, la 2-8°C.

Soluţie diluată:

Din punct de vedere microbiologic şi fizico-chimic, soluţia diluată trebuie utilizată imediat.

6.4 Precauţii speciale pentru păstrare

Pulbere în ambalajul original:

A se păstra la temperaturi sub 25°C.

A se păstra flaconul în ambalajul original pentru a fi protejat de lumină.

Concentrat reconstituit şi soluţie diluată:

Pentru condiţiile de păstrare a concentratului reconstituit şi soluţiei diluate, vezi pct. 6.3.

6.5 Natura şi conţinutul ambalajului

Flacon din sticlă incoloră, tip I, cu capacitatea de 20 ml, cu dop clorobutilic de tip I, acoperit cu silicon

şi capsă detaşabilă din aluminiu/polipropilenă, de culoare verde.

Mărimi de ambalaj: 1 flacon, 10 flacoane.

Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.

6.6 Instrucţiuni speciale pentru eliminarea reziduurilor şi alte instrucţiuni de manipulare

Medicamentul trebuie reconstituit şi concentratul rezultat trebuie apoi diluat înainte de utilizare.

Prepararea concentratului reconstituit:

A se dizolva conţinutul fiecărui flacon de 1000 mg în 20 ml apă pentru preparate injectabile.

Aspectul concentratului reconstituit

Soluţie limpede, fără particule.

Un ml de concentrat reconstituit conţine clorhidrat de vancomicină 50 mg.

Pentru condiţiile de păstrare ale concentratului reconstituit, vezi pct. 6.3.

Administrare intravenoasă

Prepararea soluţiei diluate finale pentru perfuzie:

Concentratul reconstituit, conţinând 50 mg/ml, trebuie diluat suplimentar, imediat după reconstituire.

Solvenţii adecvaţi sunt:

Clorură de sodiu 9 mg/ml (0,9%) soluţie perfuzabilă, glucoză 50 mg/ml (5%) soluţie perfuzabilă,

clorură de sodiu 9 mg/ml (0,9%) şi glucoză 50 mg/ml (5%) soluţie perfuzabilă sau Ringer acetat

soluţie perfuzabilă.

Înainte de administrare, soluţiile reconstituite şi diluate trebuie inspectate vizual pentru particule şi

modificări de culoare. Trebuie utilizate numai soluţii limpezi, fără particule.

Perfuzia intermitentă:

Concentratul reconstituit, conţinând 1000 mg (50 mg/ml), trebuie diluat suplimentar cu cel puţin 200

ml solvent, imediat după reconstituire.

Concentraţia din soluţia perfuzabilă nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.

Doza dorită trebuie administrată lent, în perfuzie intravenoasă, cu o viteză de perfuzare de cel mult

10 mg/minut, timp de cel puţin 60 de minute sau chiar mai mult.

Pentru condiţiile de păstrare ale medicamentului diluat, vezi pct. 6.3.

Administrare orală

Se poate utiliza conţinutul unui flacon de 1000 mg pentru administrare parenterală. O parte alicotă de

2,5 ml din concentratul reconstituit conţine clorhidrat de vancomicină 125 mg şi trebuie diluat cu 5 ml

apă, şi anume 1 volum parte alicotă trebuie diluat cu 2 volume apă. Soluţia diluată poate fi dată

pacientului să o bea sau poate fi administrată prin sondă nazo-gastrică.

Pentru a îmbunătăţi gustul soluţiei, la momentul administrării se pot adăuga siropuri obişnuite cu

arome.

Eliminare

Flacoanele sunt destinate numai pentru o singură administrare. Medicamentul neutilizat trebuie

aruncat.

Orice soluţie de antibiotic reziduală, precum şi orice material care a fost folosit pentru administrare

trebuie eliminate în concordanţă cu cerinţele locale.

7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ

FRESENIUS KABI ROMANIA SRL

Strada Henri Coandă, Nr. 2,

Oraș Ghimbav, Județ Brașov,

România

8. NUMĂRUL(ELE) AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ

8513/2016/01-02

9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI

Data primei autorizări: iunie 2011

Data ultimei reînnoiri a autorizației: ianuarie 2016

10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI

August 2022